Coordonare este înțeles ca interacțiunea diferitelor elemente de control, percepție și motor. Este important pentru un proces de mișcare umană ordonată.
Ce este coordonarea?
Coordonare este înțeles ca interacțiunea diferitelor elemente de control, percepție și motor. Este important pentru o secvență de mișcare umană ordonată. Științele mișcării și exercițiului clasifică mișcarea coordonare ca proces și rezultat al unei interacțiuni a elementelor motorii, de control și perceptive care servesc fluxului intenționat și ordonat al mișcării umane. Astfel, coordonarea este interacțiunea dintre diferite sub-zone. În sport, coordonarea mișcării este considerată a fi interacțiunea dintre sistem nervos si musculatura. Împreună cu procesele emoționale și cognitive, coordonarea mișcării este unul dintre factorii importanți pentru capacitatea de mișcare a omului.
Funcția și sarcina
Coordonarea mișcării umane este explicată de nivelurile buclei de control cibernetic. În acest context, ființa umană este privită ca un sistem prin care stimulii externi din mediu sunt percepuți și prelucrați. În acest fel se ajunge la conversia mișcării respective. În acest fel, ființa umană este capabilă să-și direcționeze mișcările în direcția dorită prin inervația mușchilor și feedback-ul său. Primul nivel al buclei de control se numește faza de coordonare brută. Aici, coordonarea mișcării are loc ca control conștient. Secțiuni subordonate, cum ar fi ganglionii bazali or cerebel nu sunt implicați. Deoarece execuția mișcărilor în primul nivel de buclă de control este motor brut, cu greu pot fi făcute corecții în această fază. Doar stimulii acustici și vizuali oferă feedback oamenilor, ceea ce este valabil în primul rând pentru sportivi. De exemplu, a tenis jucătorul știe să execute un serviciu, dar nu percepe posibile poziții incorecte, deoarece nu primește niciun feedback intern. Al doilea nivel de buclă de control implică controlul prin centre subcorticale. Executând anumite mișcări din ce în ce mai frecvent, ele devin din ce în ce mai sigure. În acest proces, programele de mișcare se formează în cerebel. Deoarece feedback-ul este dat prin intermediul analizorului kinestezic, controlul mișcărilor poate avea loc. Responsabili de această formă inconștientă de control sunt centrele supraspinale și subcorticale. În plus, în timpul acestei execuții a mișcării, conștiința umană poate fi direcționată către alte puncte importante pentru atenție. Al treilea nivel de control este controlul prin centrii spinali și supraspinali. De asemenea, este considerată faza coordonării fine. Prin centrele coloanei vertebrale și subraspinale, care sunt situate în trunchiul cerebral și cortexul motor, o mișcare poate fi executată în siguranță chiar și atunci când apar tulburări. În sport însă, o persoană ajunge la acest stadiu abia după ani de antrenament. Centre superioare în interiorul umanului creier transmite impulsuri către regiunile mai profunde ale centrului sistem nervos (SNC). În acest moment, mișcarea este stocată ca o copie eferențială. Impulsul trece apoi către organul de succes, astfel încât mișcarea să se realizeze. La sfârșitul mișcării, feedback-ul este dat centrelor SNC mai profunde. Acest lucru are ca rezultat o comparație a mișcării cu copia eferenței. În acest fel, persoana primește o comparație de valoare ȚINTĂ-ACTUALĂ în timpul mișcării. Depinde de aria respectivă a vieții ce sarcini trebuie să îndeplinească coordonarea mișcării. Astfel, se face distincția între activitatea motorie de zi cu zi, sportivă și ocupațională. Cu cât cerințele sunt mai complexe, cu atât interacțiunea elementelor individuale este mai complicată. Mișcările zilnice, cum ar fi mersul, urcarea scărilor sau împachetarea obiectelor sunt considerate relativ simple forme de mișcare care poate fi stăpânit rapid. În schimb, mișcările specifice locului de muncă trebuie mai întâi învățate. Cerințele privind coordonarea mișcărilor sunt deosebit de mari în domeniul sportului. Acolo, de exemplu, este adesea necesar să combinați mișcările atletice cu cerințele dinamice.
Boli și reclamații
Coordonarea mișcării la om poate fi afectată de tulburări. Medicii se referă la acestea ca ataxii. În aceste cazuri, anumite părți ale sistem nervos suferă pierderea funcției. cerebel este afectat în mod deosebit. Cu toate acestea, deteriorarea perifericului nervi sau măduva spinării poate fi, de asemenea, responsabil pentru ataxie. Există diferite forme de ataxie, al căror nume depinde de partea corpului în care apar. Acestea includ ataxia de poziție, ataxia trunchiului, ataxia îndreptată și ataxia mersului. În cazul apariției ataxiei, persoanele afectate nu pot să stea sau să meargă fără asistență. În cazul ataxiei trunchiului, așezarea dreaptă sau în picioare nu mai este posibilă fără un suport. Ataxia mersului se remarcă printr-un mers nesigur și cu picioarele largi. Ataxia îndreptată este atunci când pacienții nu își mai pot coordona mișcările. Ca rezultat, apar probleme motorii fine prin faptul că persoana afectată indică sau face mișcări oscilante. Dacă ataxia apare doar pe o parte a corpului, se numește hemiataxia. Ca urmare a ataxiei, nu este neobișnuit să apară alte simptome. Acestea includ tulburări de vorbire, dificultăți de înghițire și mișcări necoordonate ale ochilor. Pacienții suferă adesea de simptome însoțitoare, cum ar fi durere, spasme musculare și incontinenţă. Ataxia este declanșată de boli în care există o pierdere a funcției anumitor părți ale sistemului nervos central. În primul rând, aceasta implică deteriorarea cerebelului. Acesta este responsabil pentru coordonarea informațiilor provenite de la echilibra organ, organele senzoriale sau măduva spinării. În cerebel, aceste informații sunt traduse în mișcări motorii. Cauzele frecvente ale bolii sunt tumorile din zona cerebelului, tulburări circulatorii, hemoragii cerebrale sau a cursă. Cu toate acestea, inflamaţie a sistemului nervos, ca în scleroză multiplă, care dăunează cerebelului sau măduva spinării, uneori declanșează ataxie. Alte cauze imaginabile sunt boli infecțioase precum pojar sau utilizarea excesivă a anumitor medicamente precum benzodiazepine or medicamente antiepileptice. Uneori, ataxiile au și un declanșator genetic.
