Ce este terapia cu vorbire?
Terapia vorbirii – numită și psihoterapie conversațională, psihoterapie centrată pe client, centrată pe persoană sau non-directive – a fost fondată la mijlocul secolului XX de psihologul Carl R. Rogers. Aparține așa-numitelor terapii umaniste. Acestea se bazează pe presupunerea că ființa umană dorește constant să se dezvolte și să crească. Terapeutul susține această așa-numită tendință de actualizare, ajutând pacientul să se realizeze pe sine.
Spre deosebire de alte forme de terapie, terapia vorbirii nu se concentrează pe problemele pacientului, ci pe potențialul său de dezvoltare în aici și acum.
Conform conceptului de terapie prin vorbire, tulburările mintale apar atunci când cineva are probleme în acceptarea și evaluarea pe sine. Persoana afectată se vede astfel într-un mod distorsionat și nu așa cum este el sau ea cu adevărat. De exemplu, persoana se vede pe sine curajoasă, dar se ferește de provocări. Acest lucru duce la incongruență - o nepotrivire. Aceasta înseamnă că pacientul are o imagine despre sine care nu se potrivește cu experiența sa. Această incongruență creează anxietate și durere. Terapia vorbirii pleacă de la această teză pentru dezvoltarea tulburărilor mintale.
Condiții pentru terapia vorbirii
- Este necesar pentru interacțiune să existe contact între terapeut și pacient.
- Pacientul se află într-o stare incongruentă, ceea ce îi provoacă anxietate și îl face vulnerabil.
- Terapeutul se află într-o stare congruentă. Aceasta înseamnă că el este sincer față de pacient și nu se preface.
- Terapeutul acceptă pacientul necondiționat.
- Terapeutul empatizează cu pacientul fără a se pierde în sentimentele pacientului.
- Pacientul îl percepe pe terapeut ca fiind empatic și se simte acceptat și apreciat necondiționat.
Când să faci terapie prin vorbire?
Terapia vorbirii este utilizată cu succes în tratamentul tulburărilor mintale. Adesea este vorba de tulburări de anxietate sau obsesiv-compulsive, depresie sau tulburări de dependență.
După cum sa menționat în condițiile de mai sus pentru terapia vorbirii, această procedură psihoterapeutică este potrivită numai atunci când o persoană percepe o discrepanță (incongruență) între imaginea sa de sine și experiențele sale. În plus, ar trebui să aveți o anumită disponibilitate de a se explora mai îndeaproape.
În timpul primelor ședințe de probă, pacientul poate afla dacă acest tip de terapie i se potrivește. În plus, terapeutul acordă atenție condițiilor menționate mai sus și raportează pacientului dacă terapia prin vorbire este potrivită pentru el sau nu.
Ce faci în timpul terapiei de vorbire?
În primele ședințe de terapie, terapeutul stabilește diagnosticul și se întreabă despre istoricul pacientului. Pacientul determină apoi ce obiective ar dori să atingă în terapie.
Miezul terapiei vorbirii este conversația dintre pacient și terapeut. Pacientul își descrie problemele și părerile sale. Terapeutul se străduiește să înțeleagă sentimentele și gândurile pacientului cât mai precis posibil.
Conversația centrată pe client se bazează pe terapeutul care rezumă în mod repetat afirmațiile pacientului în propriile sale cuvinte. Prin reflecția terapeutului, pacientul ajunge la o mai bună înțelegere a lumii sale interioare.
Ceea ce terapeutul nu face în terapia vorbirii este să ofere pacientului sfaturi sau instrucțiuni. Cu alte cuvinte, el nu îi spune pacientului cum să se comporte, ci mai degrabă îl ajută pe pacient să găsească un răspuns individual în sine.
Atitudine terapeutică de bază
Schimbați imaginea de sine
Mulți pacienți suferă pentru că văd cauza nefericirii lor în condiții externe pe care nu le pot schimba. În terapia vorbirii, terapeutul îndreaptă atenția către procesele interne care creează suferință.
De exemplu, o cauză comună a suferinței sunt percepțiile distorsionate. Pacientul învață să examineze îndeaproape judecățile generale („Nimeni nu mă place”). Drept urmare, în cursul terapiei vorbirii el ajunge la o viziune mai realistă („Familia și prietenii mei îmi plac, chiar dacă avem dezacorduri din când în când”).
Scopul psihoterapia vorbirii este ca pacientul să se trateze cu apreciere și să învețe să se vadă și să se accepte așa cum este. El poate accepta deschis experiențele pe care le are și nu trebuie să le reprime sau să le distorsioneze. Pacientul este apoi congruent, ceea ce înseamnă că imaginea lui de sine se potrivește cu experiențele sale.
Care sunt riscurile terapiei prin vorbire?
Ca orice psihoterapie, terapia prin vorbire poate duce, în unele cazuri, la o agravare sau eșecul de a îmbunătăți simptomele.
Relația dintre terapeut și pacient are o influență semnificativă asupra succesului terapiei. Prin urmare, este important ca pacientul să aibă încredere în terapeut. Dacă nu este cazul, se recomandă schimbarea terapeutului.
De ce trebuie să țin cont după terapia prin vorbire?
În cursul terapiei prin vorbire, se dezvoltă adesea o legătură puternică între pacient și terapeut. Mulți pacienți se simt foarte confortabil în climatul cald și apreciativ al terapiei prin vorbire și se simt anxioși când terapia se termină.
Astfel de temeri și griji sunt perfect normale. Cu toate acestea, este important ca pacientul să împărtășească astfel de gânduri și temeri negative cu terapeutul – și, de asemenea, dacă el sau ea simte că nu este încă mai bine la sfârșitul terapiei. Terapeutul și pacientul pot clarifica împreună dacă este necesară o extindere a terapiei sau poate un alt terapeut sau o altă formă de terapie ar fi o soluție mai bună.
Pentru a ușura terminarea terapiei, terapeutul poate crește treptat intervalele dintre ședințe – terapia este „eliminată” astfel încât pacientul să se obișnuiască să facă față în viața de zi cu zi fără terapie prin vorbire.
