Prezentare scurta
- Terapie: psihoterapie, la adulți uneori cu sprijinul medicamentelor, diverse forme de terapie precum terapia de confruntare, terapia traumei imaginative psihodinamice, la copii terapie comportamentală adecvată vârstei cu implicarea părinților sau îngrijitorilor
- Cauze: Experiențele traumatice, cum ar fi violența fizică din război sau viol, persoanele fără sprijin social sau cu boli mintale sunt mai susceptibile, PTSD complex are de obicei drept cauză traume deosebit de severe, repetitive și de lungă durată, cum ar fi tortura, exploatarea sexuală.
- Diagnostic: Determinarea simptomelor fizice care apar cu o întârziere în timp după traumatism (diferențierea de reacția acută de stres cu simptome similare fără întârziere este importantă), terapeutul în traumatologie solicită istoricul medical, teste standardizate (cum ar fi CAPS, SKID-I), trebuie îndeplinite anumite criterii conform ICD-10
- Prognostic: De multe ori șanse bune de recuperare, mai ales dacă terapia adecvată este începută la timp, susținută de mediul social; dacă simptomele au fost prezente de ceva timp fără tratament, există riscul unei evoluții cronice.
Ce este tulburarea de stres posttraumatic?
Tulburarea de stres posttraumatic (PTSD) este o boală psihică care apare după evenimente traumatice.
Termenul de traumă provine din greacă și înseamnă „rană” sau „înfrângere”. Trauma descrie așadar o situație foarte stresantă în care persoana afectată se simte la mila celorlalți și neputincioasă. Aceasta nu se referă la situații de viață normale, deși dureroase, precum pierderea unui loc de muncă sau moartea rudelor. Tulburarea de stres posttraumatic este cauzată de suferință extraordinară și extremă.
Tulburarea de stres post-traumatic se mai numește și sindromul de stres post-traumatic, deoarece include uneori multe simptome diferite. Simptomele posibile includ anxietate, iritabilitate, tulburări de somn sau atacuri de panică (bătăi rapide ale inimii, tremur, dificultăți de respirație). De asemenea, sunt tipice flashback-urile: experiența repetată a situației traumatice, prin aceea că persoana afectată este inundată de amintiri și emoții.
Frecvență
Tulburarea de stres post-traumatic apare de obicei la șase luni după evenimentul traumatic și este posibilă la toate vârstele. Un studiu din SUA estimează că opt la sută din populație suferă de tulburare de stres post-traumatic o dată în viață. Potrivit unui alt studiu, medicii, soldații și ofițerii de poliție prezintă un risc crescut de PTSD cu până la 50%.
Potrivit studiilor, violul duce la tulburare de stres post-traumatic în 30% din cazuri.
Tulburare complexă de stres posttraumatic
Tulburarea complexă de stres post-traumatic necesită o traumă deosebit de gravă sau deosebit de de lungă durată. Persoanele afectate prezintă de obicei un tablou clinic cronic cu modificări de personalitate. Simptomele afectează astfel în primul rând personalitatea și comportamentul.
Cum este tratată tulburarea de stres post-traumatic?
Tulburarea de stres post-traumatic trebuie tratată de un psihiatru sau de un psiholog instruit în terapia traumei. Dacă este utilizată o metodă de tratament greșită, tulburarea de stres post-traumatic poate deveni altfel mai înrădăcinată.
Unii oameni care doresc să se împace cu o experiență traumatizantă caută ajutor suplimentar prin schimbul de idei cu alți suferinzi și se alătură unor grupuri de autoajutorare.
Psihoterapie
Pasul 1: Siguranță
Prima prioritate este crearea unui cadru protejat și a unui sentiment de siguranță pentru individ. Pacientul trebuie să se simtă în mod rezonabil în siguranță și protejat pentru a-și aborda tulburarea de stres post-traumatic. Prin urmare, o ședere parțială sau completă în spital este adesea recomandată pentru începutul tratamentului. Durata spitalizării depinde, printre altele, de severitatea și dacă persoana afectată suferă și de simptome depresive severe, de exemplu.
Înainte de începerea psihoterapia, pacientului i se oferă de obicei informații (psihoeducație), astfel încât să poată înțelege mai bine tulburarea de stres posttraumatic ca tablou clinic.
Pasul 2: Stabilizare
Suportul cu medicamente suplimentare este uneori de ajutor în ameliorarea anxietății. Cu toate acestea, medicamentele nu sunt utilizate ca terapie unică sau primară. În plus, pacienții care suferă de tulburare de stres post-traumatic au un risc mai mare de a deveni dependenți de medicamente. Prin urmare, medicamentele sunt luate selectiv și sub observație. Ca ingrediente active se folosesc doar sertralina, paroxetina sau venlafaxina.
Nu se recomandă utilizarea medicamentelor psihotrope la copii și adolescenți.
Pasul 3: Depășire, integrare și reabilitare
În această etapă, pacientul a câștigat deja încredere și a învățat tehnici care să-i ajute să-și orienteze oarecum emoțiile. Acum începe „lucrarea traumei”:
O altă metodă de terapie dezvoltată special pentru PTSD este desensibilizarea și reprocesarea mișcării oculare (EMDR). Aici, pacientul este introdus încet în traumă în cadrul protejat al terapiei. În momentul rememorării și când frica se ridică din nou, scopul este de a se obișnui cu experiența traumei printr-o schimbare rapidă, sacadată, în direcția orizontală a privirii.
În cele din urmă, experiența traumatizantă ar trebui să fie încorporată în procesele mentale și să nu mai ducă la frică și neputință.
Terapia tulburării complexe de stres post-traumatic
Tulburarea complexă de stres post-traumatic este adesea tratată în țările de limbă germană prin terapie psihodinamică imaginativă a traumei (PITT), conform lui Luise Reddemann. Această terapie imaginativă combină în general diverse tehnici de tratament.
În acest proces, pacientul învață să creeze mental un spațiu sigur pentru retragere atunci când emoțiile legate de eveniment devin prea puternice. Scopul aici este de a depăși tulburarea de stres post-traumatic prin încorporarea a ceea ce a fost experimentat în lumea emoțională normală.
Alte opțiuni de tratament includ Terapia de Expunere Prelungită (PE), în care pacientul retrăiește situația traumatică și experimentează din nou trauma. Sesiunea de terapie este înregistrată pe bandă. Pacientul ascultă zilnic înregistrarea până când emoțiile pe care le declanșează se diminuează.
Terapia expunerii narative (NET) este o combinație de Terapia cu mărturie (o procedură pe termen scurt pentru tratarea supraviețuitorilor traumatizați ai violenței politice) cu procedurile clasice de terapie comportamentală. În acest proces, întreaga istorie de viață a pacientului de traume nerezolvate este procesată. În timp, pacientul se obișnuiește cu acestea și le plasează în istoria sa de viață.
Psihoterapie eclectică scurtă pentru PTSD (BEPP) combină elemente cognitiv-comportamentale și psihodinamice în 16 ședințe de terapie. Include cinci elemente: psihoeducație, expunere, sarcini de scriere și lucru cu lacune de memorie, adică atribuire și integrare și un ritual de rămas bun.
Terapie cu copii și adolescenți
Măsura în care părinții sau îngrijitorii sunt implicați depinde de vârsta persoanei afectate. Cu cât copilul este mai mic, cu atât mai urgent este sprijinul persoanelor apropiate pentru a pune în aplicare ceea ce s-a învățat în terapie.
Care sunt cauzele care stau la baza?
Cauzele tulburării de stres post-traumatic sunt uneori foarte diverse. În orice caz, însă, este o experiență traumatizantă. Persoana afectată suferă o amenințare gravă – este o chestiune de supraviețuire proprie.
Experiențele fizice de violență sub formă de viol, tortură sau război sunt de obicei și mai propice pentru tulburarea de stres post-traumatic decât dezastrele naturale sau accidentele pentru care nimeni nu este direct responsabil. Violența umană experimentată nu este de obicei compatibilă cu viziunea asupra lumii existentă anterior. Există atunci un „inamic” direct care reprezintă amenințarea.
Forma complexă a tulburării de stres post-traumatic este de obicei cauzată de experiențe traumatice deosebit de severe, repetitive și de lungă durată. Exemplele includ traume din copilărie cauzate de abuz fizic sau abuz sexual. Alte traume severe după care oamenii dezvoltă o tulburare complexă de stres post-traumatic includ tortura, exploatarea sexuală sau alte forme de violență organizată severă (cum ar fi traficul de persoane).
Care sunt testele și diagnosticele?
Tulburarea de stres posttraumatic trebuie distinsă de reacția acută de stres. Simptomele sunt similare în ambele cazuri (cum ar fi anxietate, confuzie, izolare). Cu toate acestea, reacția acută de stres se referă la o stare de copleșire psihologică imediat după o afecțiune fizică sau psihologică severă experimentată. Tulburarea de stres post-traumatic, pe de altă parte, se prezintă cu o întârziere în timp după traumă.
Dacă o persoană suferă de simptome fizice precum dificultăți de respirație, bătăi rapide ale inimii, tremur sau transpirație, prima persoană pe care o consultă de obicei este medicul de familie. El sau ea va clarifica mai întâi cauzele organice. Dacă se suspectează tulburarea de stres post-traumatic, acesta va îndruma pacientul către un psihiatru sau psihoterapeut.
Istoricul medical
În consultația inițială cu un terapeut special instruit în traumatologie, diagnosticul de „tulburare de stres post-traumatic” nu este de obicei pus. Mai degrabă, terapeutul pune mai întâi întrebări despre istoricul de viață al pacientului și despre orice afecțiuni medicale existente. În timpul acestei anamnezi, terapeutul îi cere și pacientului să descrie simptomele în detaliu.
Test
Sunt disponibile diverse chestionare standardizate pentru diagnosticarea tulburării de stres post-traumatic:
Așa-numita Scală PTSD administrată de clinician (CAPS) a fost dezvoltată special pentru diagnosticarea tulburării de stres post-traumatic. Conține inițial întrebări despre trauma în sine. Aceasta este urmată de întrebări despre dacă, cât de des și cu ce intensitate apar diferitele simptome PTSD. În cele din urmă, depresia sau gândurile suicidare sunt clarificate.
Testul SKID-I („interviul clinic structurat”) este, de asemenea, o metodă frecvent utilizată pentru a diagnostica tulburarea de stres post-traumatic. Este un interviu ghidat: intervievatorul pune întrebări specifice și apoi codifică răspunsurile. Pentru pacienții internați, un test SKID-I durează în medie 100 de minute. Diagnosticul de PTSD poate fi confirmat cu acest test.
Dacă este prezentă o tulburare complexă de stres post-traumatic este de obicei definit și cu ajutorul unui interviu. „Interviul structurat al tulburărilor de stres extrem” (SIDES) sa dovedit a fi de succes în acest scop.
O versiune de testare în limba germană este „Interviul privind tulburarea complexă de stres posttraumatic” (I-KPTBS). Aici, medicul sau terapeutul pune de asemenea întrebări pacientului și apoi codifică răspunsurile.
Criterii de diagnostic
Pentru a diagnostica tulburarea de stres posttraumatic, trebuie îndeplinite următoarele criterii, conform Clasificării statistice internaționale a bolilor și a problemelor de sănătate conexe (ICD-10):
- Pacientul a fost expus unui eveniment stresant (de amenințare extraordinară sau de amploare catastrofală) care ar provoca neajutorare și disperare aproape oricui.
- Există amintiri intruzive și persistente ale experienței (flashback-uri).
- Iritabilitate și izbucniri de furie
- Dificultatea de concentrare
- dificultăți de a adormi și de a rămâne adormit
- Hipersensibilitate
- O sarcină crescută
- O incapacitate parțială până la completă de a-și aminti evenimentul stresant
- Simptomele apar în decurs de șase luni de la traumă.
În plus, sistemul de clasificare a Clasificării Internaționale a Funcționării, Dizabilității și Sănătății (ICF) este luat în considerare pentru sănătatea funcțională. ICF este folosit, de exemplu, pentru a surprinde aspectele psihosociale ale sechelelor bolii și gradul de dizabilitate.
Ce simptome apar?
Despre cum se manifestă tulburarea de stres post-traumatic în detaliu și ce consecințe pe termen lung sunt posibile în articolul „Tulburarea de stres post-traumatic – simptome”.
Care este evoluția bolii și care este prognosticul?
Cu psihoterapie adecvată, tulburarea de stres posttraumatic durează în medie 36 de luni. Fără suport terapeutic, durează semnificativ mai mult, 64 de luni în medie. Sprijinul din partea mediului social este, de asemenea, extrem de important pentru procesul de vindecare și pentru reducerea riscului de recidivă. Cu toate acestea, dacă simptomele persistă ani de zile, aproximativ o treime dintre cei afectați dezvoltă o evoluție cronică.
Unii pacienți reușesc să vadă trauma ca pe un proces de maturizare și să câștige ceva pozitiv din experiență (numită „creștere traumatică”). Adesea, ei ajută apoi alte victime să-și abordeze tulburarea de stres post-traumatic sau să se implice în organizațiile victimelor.
