Depersonalizare: Descriere
Depersonalizarea descrie o înstrăinare față de propria persoană. Cei afectați au o autopercepție perturbată și se simt detașați de ei înșiși. În cazul derealizării, pe de altă parte, cei afectați sunt afectați de impresia că mediul lor nu este real. Depersonalizarea și derealizarea apar adesea împreună și, prin urmare, sunt denumite sindrom de depersonalizare și derealizare sau combinate sub termenul de depersonalizare.
Aproape toată lumea experimentează astfel de simptome în viață într-o formă ușoară și pentru un timp limitat. Totuși, tulburarea de depersonalizare înseamnă că cei afectați suferă de ea pe o perioadă lungă de timp sau în episoade recurente.
Depersonalizarea este o tulburare care a fost puțin cercetată până în prezent. În multe cazuri, este trecută cu vederea. Uneori se ascunde în spatele unei alte tulburări psihice, alteori cei afectați nu îndrăznesc să meargă la medic cu aceste simptome pentru că le este teamă că medicul nu le va lua în serios sau se va crede nebuni.
Depersonalizare: Cine este afectat?
Depersonalizare: simptome
Depersonalizarea și derealizarea pot apărea în diferite grade de severitate. O formă ușoară de depersonalizare poate fi observată și în viața de zi cu zi, atunci când oamenii sunt supuși unui stres extrem sau după abuz de alcool. Cu toate acestea, această percepție alterată din cauza epuizării este doar de scurtă durată și nu trebuie tratată.
Reducerea percepției durerii
Situațiile care pun viața în pericol și care pun corpul sub stres sever pot declanșa simptome de depersonalizare de durată. În situații stresante sau dureroase din punct de vedere psihologic, depersonalizarea reduce percepția durerii. Este deci un mecanism protector al psihicului împotriva senzațiilor puternic neplăcute.
Alienare și realitate ireală
Cei afectați de multe ori nu numai că se percep diferit, ci și mediul lor. Această percepție este atât de ireală încât oamenilor le este greu să o pună în cuvinte. Adesea își descriu vederea ca fiind încețoșată sau ca într-un vis. Oamenii pot părea lipsiți de viață, obiectele pot fi percepute ca mai mari sau mai mici și sunetele pot fi auzite distorsionate.
Acțiuni automate
Ei nu se percep ca fiind persoana care desfășoară activități. Deși sunt conștienți de acțiunile lor, este ca și cum ar sta lângă ei și se observă. Deoarece cei afectați nu au nicio legătură interioară cu acțiunile lor, ei îi percep ca străini și automatizați.
Goliciunea emoțională
Depersonalizarea este adesea însoțită de un sentiment de goliciune interioară. Cei afectați nu reacționează la evenimentele emoționale. Nu arată nici bucurie, nici tristețe, nici furie. Prin urmare, ele par adesea reci și absente. Aceste simptome sunt foarte asemănătoare cu cele ale unei dispoziții depresive și nu sunt ușor de distins unele de altele. Depersonalizarea poate apărea și ca simptom al depresiei. În schimb, depresia poate apărea și ca urmare a simptomelor de depersonalizare.
probleme de memorie
Relația cu realitatea
Spre deosebire de persoanele cu psihoză, persoanele cu sindrom de depersonalizare știu că percepția alterată apare din cauza bolii lor. Oamenii cu stări psihotice, pe de altă parte, sunt convinși că viziunea lor asupra lumii este reală. De exemplu, ei cred că alți oameni își pot manipula gândurile și sentimentele. Persoanele cu simptome de depersonalizare recunosc că nu lumea s-a schimbat, ci că ceva este în neregulă cu percepția lor. Această cunoaștere crește nivelul de suferință și provoacă anxietate celor afectați.
Tulburare și anxietate
Frica de a înnebuni este o consecință comună a depersonalizării și derealizării. Simptomele detașării de ei înșiși și de mediul lor îi fac pe oameni să se simtă profund nesiguri. Anxietatea, compulsiile și depresia merg adesea mână în mână cu depersonalizarea. Mulți oameni nu vorbesc despre problemele lor de teamă să nu fie luați în serios.
Depersonalizarea: cauze și factori de risc
Experții atribuie dezvoltarea depersonalizării și derealizării interacțiunii diferiților factori. Se presupune că predispoziția influențează dacă tulburarea psihică apare sau nu. Până acum, nu există dovezi ale unei componente ereditare.
Declanșatorii direcți ai depersonalizării
Stresul joacă un rol central ca declanșator concret al depersonalizării. Experiențele traumatice în special pot declanșa depersonalizarea. Bolile grave, accidentele sau chiar crizele interpersonale profesionale și severe pot fi începutul depersonalizării. În situații insuportabile, oamenii se pot distanța în interior de ei înșiși și de eveniment. Experții presupun că această reacție este un mecanism de protecție atunci când alte strategii de coping nu sunt suficiente. Cei afectați sunt atunci doar prezenți fizic, dar nu sunt prezenți în gândurile lor. Depersonalizarea este adesea descrisă ca fiind calmul după furtună. Numai când stresul scade, apar simptomele depersonalizării.
Neglijarea timpurie
Cercetătorii au descoperit că neglijarea emoțională în copilărie promovează în special depersonalizarea. Cei afectați au primit prea puțină atenție de la părinți, au fost umiliți sau nu au fost observați. Lipsa sprijinului din partea mediului social poate duce la strategii de coping nefavorabile. Primele simptome de înstrăinare față de sine și de mediul înconjurător pot apărea încă din copilărie. Severitatea depersonalizării depinde de intensitatea și durata experiențelor negative.
Persoanele care își neglijează sănătatea fizică și mentală pot prezenta simptome de depersonalizare. Depersonalizarea poate fi și rezultatul consumului ilicit de droguri sau al intoxicației cu alcool. Somnul insuficient și hidratarea inadecvată pot provoca, de asemenea, simptome de depersonalizare sau exacerbarea simptomelor existente.
Depersonalizare: examinări și diagnostic
Primul punct de contact este medicul dumneavoastră de familie. El sau ea va efectua un examen fizic dacă se suspectează sindromul de depersonalizare. Acest lucru se datorează faptului că depersonalizarea poate apărea și ca urmare a unor boli fizice, cum ar fi epilepsia sau migrenele. De asemenea, medicul trebuie să excludă posibilitatea ca simptomele să apară ca efect secundar al medicamentelor sau ca urmare a sevrajului. Drogurile pot provoca, de asemenea, sentimente de alienare. Medicul de familie va îndruma pacientul către un specialist pentru un diagnostic și tratament precis.
Pentru a diagnostica depersonalizarea, un psihiatru sau psihoterapeut va conduce un interviu detaliat cu pacientul. Cu ajutorul chestionarelor clinice, medicul sau terapeutul poate determina dacă depersonalizarea este de fapt cazul sau dacă sunt prezente alte tulburări psihice.
Medicul sau terapeutul poate pune următoarele întrebări pentru a diagnostica tulburarea de depersonalizare:
- Ai uneori impresia că te privești din exterior?
- Împrejurimile îți par uneori ireal?
- Ai uneori senzația că alte persoane sau obiecte nu sunt reale?
Conform Clasificării Internaționale a Tulburărilor Mintale (ICD-10), diagnosticul de sindrom de depersonalizare și derealizare necesită cel puțin fie depersonalizare, fie derealizare:
- Sindromul de depersonalizare: Cei afectați își percep sentimentele și experiențele ca străine, detașate de ei înșiși, îndepărtați, pierduți sau ca aparținând altcuiva. De asemenea, ei se plâng de sentimentul că „nu sunt cu adevărat aici”
- Sindromul de derealizare: Cei afectați își percep împrejurimile, obiectele sau alte persoane ca fiind ireale, îndepărtate, artificiale, incolore sau fără viață.
În plus, cei afectați trebuie să fie conștienți de faptul că percepția alterată nu este generată extern, ci ia naștere din propriile gânduri.
Depersonalizare: Tratament
Reducerea anxietății
La începutul terapiei, terapeutul explică pacientului în detaliu tulburarea psihică (psihoeducație). Pacientul experimentează că suferința lui este luată în serios și că percepția sa distorsionată nu este un semn de „nebunie”, ci o parte a unei boli. Pacientul învață să pună la îndoială gândurile negative și catastrofatoare și să le înlocuiască cu evaluări realiste. Un scop important al terapiei este reducerea anxietății și astfel ameliorarea psihologică a persoanei.
Gestionarea stresului și strategii de coping
O altă componentă a terapiei este tratarea stresului. Pentru mulți pacienți, stresul duce la simptome de depersonalizare. Isi parasesc corpul si astfel se distanteaza de mediul lor si de probleme. Acest proces devine automat după un timp. Cu ajutorul unui jurnal, pacientul ar trebui să noteze ce situații declanșează simptomele depersonalizării. Această prezentare generală ajută persoana afectată să recunoască mai bine tiparele și procesele tulburării.
Dacă apar simptome de alienare, mușcatul unui ardei iute sau aplaudatul tare vă poate ajuta să vă readuceți la realitate. Distragerea atenției poate fi, de asemenea, o metodă utilă. Conversațiile sau activitățile sportive ar trebui să direcționeze gândurile înapoi la realitate. De asemenea, distracția previne creșterea anxietății. Prin aceste și alte strategii, pacienții învață să controleze simptomele de depersonalizare.
Exercițiile de relaxare nu sunt recomandate pentru depersonalizare, deoarece prea multă odihnă poate declanșa simptomele. Activitățile calmante, cum ar fi plimbările, sunt prin urmare mai potrivite pentru recuperare.
Tratarea cauzelor
În multe cazuri, experiențele traumatice sunt cauza depersonalizării. Pentru a face față traumei, pacientul ar fi trebuit mai întâi să învețe cum să facă față simptomelor. De asemenea, este important ca persoana afectată să fie capabilă să-și perceapă, să exprime și să-și controleze emoțiile într-o oarecare măsură. Numai după faza de stabilizare pot fi abordate cauzele traumatice.
Depersonalizarea: cursul bolii și prognostic
Dacă simptomele sunt severe, cei afectați suferă de obicei de simptome de depersonalizare și derealizare pentru o perioadă lungă de timp. Cu ajutorul psihoterapiei, ei pot învăța însă să controleze mai bine simptomele. Cei afectați pot avea și o influență pozitivă asupra evoluției bolii prin reducerea stresului. Cu toate acestea, simptomele depersonalizării se agravează sub stres psihologic.
