Ticuri prin stres
Stresul nu este cauza ticuri, dar poate declanșa și amplifica ticurile. Prin urmare, este important, pe de o parte, ca cei afectați să învețe cum să facă față stresului și, pe de altă parte, este important ca mediul să nu provoace stres suplimentar. Principiile de comportament ale unui copil sau adult sau ale unei persoane foarte dotate de orice vârstă cu un tic temporar sau cronic includ aceleași principii de bază descrise acolo. În plus, este de dorit un control individual al stresului pentru persoana în cauză. Acest management al stresului poate include, printre altele, tehnici de relaxare, exerciții de conștientizare corporală, mișcări și crearea unei vieți cotidiene echilibrate.
Ticuri după un accident vascular cerebral
A cursă, într-o zonă specifică a creier numit ganglionii bazali, poate declanșa ticuri. Acest lucru se manifestă adesea printr-o prindere involuntară unilaterală a brațelor și picioarelor, așa-numitul hemibalism. Persoana afectată nu poate controla aceste mișcări.
Ele pot fi interpretate în mod eronat de alții ca o expresie a agresivității. Aici, antrenamentul percepției, gestionarea stresului și, dacă este necesar, terapia homeopatică sau terapia medicamentoasă cu neuroleptice este recomandat. În fisio-, ergo- și logopedie, ticuri pot fi tratate într - un mod țintit în contextul cursă. Aici, accentul ar trebui pus pe participare și independență în viața de zi cu zi, precum și pe creșterea calității vieții individuale și integrarea rudelor.
Ticuri în sindromul Tourette
In Sindromul Tourette se pot observa diferite ticuri motorii și vocale. În Sindromul Tourette, ticurile încep adesea în copilărie sau la vârsta adultă tânără. În plus față de ticuri, se observă adesea tulburarea obsesiv-compulsivă și ADHD.
Comportamentul social poate fi, de asemenea, vizibil, dar nu trebuie să fie. Ticurile motorii pot fi atât de pronunțate încât cei afectați nu sunt capabili să-și folosească mâinile pentru activitățile de zi cu zi. Ticurile sunt mișcări sau sunete bruște, rapide, repetitive.
Ele pot fi suprimate temporar cu o tensiune crescândă. Ele sunt experimentate ca o constrângere interioară și au adesea senzații proaste în zonele afectate ale corpului, ceea ce duce la executarea mișcării. Diagnosticul se face prin interogare precisă (anamneză) și observarea pacientului pe o perioadă mai lungă de timp.
Terapia este simptomatică și adesea psihoterapeutică. Cu toate acestea, unii pacienți învață să facă față bolii lor fără terapie. Terapia medicamentoasă cu neuroleptice este recomandat numai în cazurile de suferință extremă. În multe cazuri există o îmbunătățire sau chiar o pierdere completă a ticurilor.
Toate articolele din această serie:
