Știința medicală rezumă capacitatea de percepție epicritică și protopatică a durere, temperatură și stimuli mecanici pe piele ca sensibilitate la suprafață a simțului tactil. Percepțiile sunt relevante atât pentru tactil, cât și pentru haptic. Tulburările de sensibilitate se datorează de obicei leziunilor nervoase.
Ce este sensibilitatea la suprafață?
Știința medicală rezumă capacitatea de percepție epicritică și protopatică a durere, temperatură și stimuli mecanici pe piele ca sensibilitate la suprafață a simțului tactil. Simțul tactil este, de asemenea, numit piele sens. Acesta este unul dintre cele cinci cazuri perceptive umane. Simțul pielii servește în primul rând pentru exterocepție, dar în cazul membranelor mucoase poate servi și pentru interocepție. Percepția stimulilor din propriul corp se încadrează astfel la fel de mult în zona de responsabilitate a sistemului ca și cea a stimulilor din mediu. Simțul pielii permite oamenilor să perceapă pasiv și activ presiunea, durere și temperaturile. Partea activă se numește haptică, iar partea pasivă percepția tactilă. Calitățile perceptive ale structurii senzoriale pot fi diferențiate în funcție de diferite aspecte, cum ar fi tipul de stimul, locul excitației, transmisia centripetă și cablarea în diferite zone de bază. Pe baza tipului de stimul, medicina distinge sensibilitatea suprafeței în nocicepție pentru percepția durerii, termorecepție pentru percepția temperaturii și mecanorecepție pentru presiune, temperatură, vibrații și întindere. Sensibilitatea la suprafață se referă atât la percepțiile mecanorecepției, cât și la impresiile nocicepției și termorecepției. Sensibilitatea la suprafață este interconectată în diferite zone de bază și include atât percepția brută protopatică, cât și percepția fină epicritică.
Funcția și sarcina
Sensibilitatea la suprafață este cea mai importantă calitate a simțului pielii. Este posibilă prin diferiți receptori, care sunt terminații nervoase libere situate în straturile pielii. Acești receptori sunt fiecare specializați să se lege de o anumită moleculă de stimul. Mecanoreceptorii se disting în acest context de termoreceptori și nociceptori. Aceste celule senzoriale traduc stimuli precum presiunea, durerea sau temperatura în limbajul central sistem nervos (SNC). Senzorii transformă stimulii într-un potențial de acțiune și le transmite către SNC prin căi aferente. La om, percepția tactilă este atașată în primul rând de mecanoreceptorii pielii. Receptorii individuali ai acestui grup sunt, de exemplu, celulele Merkel și corpusculii Ruffini, Vater-Pacini și Meissner. Prin acești receptori, oamenii sunt capabili, de exemplu, să simtă sarcini de presiune susținute și întindere. Percepțiile mecanoreceptorilor corespund percepției epicritice. Informațiile de la mecanoreceptorii epicritici din zona sensibilității la suprafață se deplasează prin fibrele nervoase de clasă Aβ către central sistem nervos. Fibrele individuale rulează fără a se încrucișa în fasciculul sau calea cordonului posterior al măduva spinării. Senzațiile protopatice de temperatură și durere de către termoreceptori și receptori de durere contribuie la sensibilitatea suprafeței. Aceste percepții călătoresc spre centru sistem nervos prin intermediul fibrelor nervoase aferente clasei Aδ și C și sunt supuse medierii de către terminalele nervoase libere. Imediat după intrarea în cornul posterior al măduva spinării, fibrele căilor protopatice traversează spre partea contralaterală, unde urcă în tractus spinothalamicus anterior și lateralis. În creier, percepțiile de la receptorii individuali sunt prelucrate într-o percepție generală. Acest proces corespunde integrării senzoriale și oferă persoanei o impresie generală asupra stimulilor care acționează în prezent asupra lor. Sensibilitatea la suprafață are propria ei memorie care ajută creier filtrează, interpretează, evaluează și clasifică percepțiile. Pentru ambele haptice active și tactile pasive, sensibilitatea la suprafață, cu calitățile sale de durere, temperatură și mecanică, este o componentă crucială.
Boli și disconfort
Neurologia distinge tulburările de sensibilitate a suprafeței în hiperestezii, anestezii, hipestezii și parestezii. Hiperestezia corespunde sensibilității exagerate a suprafeței. O percepție tactilă crescută este numită și apărare tactilă în medicină. Hipersensibilitatea evocă o atitudine defensivă la pacient, ca să spunem așa. Persoana afectată evită stimulii tactili precum atingerea. De multe ori se retrag nu numai de la atingerea altor persoane, ci și de la atingerea anumitor materiale precum nisip, praf, noroi, pastă sau fetru și suprafețe precum metal sau lemn. Motivul pentru aceasta este de obicei percepția durerii pe piele cauzată de hiperestezie. Opusul hiperesteziei sunt hipesteziile. Acestea sunt senzații diminuate care corespund de obicei unei senzații plictisitoare pe piele. Pe așa-numitele anastezii, pe de altă parte, sensibilitatea suprafeței pacientului este complet absentă, iar zonele afectate ale pielii sunt complet amorțite. De acest fenomen se disting distrugerile, cunoscute sub numele de parestezii. De exemplu, parestezia poate fi exprimată ca o senzație de furnicături sau o ardere senzaţie. A rece stimulul pe piele este uneori confundat de pacienți cu un fierbinte stimul fierbinte. Toate tulburările de sensibilitate la suprafață menționate mai sus sunt asociate în primul rând cu leziuni ale nervilor. Mai ales atunci când căile din sistemul nervos central sunt afectate, doar informațiile insuficiente din zona de sensibilitate a suprafeței ajung la creier. Acest tip de leziuni ale nervilor implică leziuni nervoase centrale, care uneori pot fi traumatice. Tumori sau boli neurologice precum scleroză multiplă sunt, de asemenea, cauze posibile. La fel de bine, o perturbare a sensibilității la suprafață se poate datora centrelor de procesare din creier. Astfel de daune pot fi cauzate de accidente vasculare cerebrale sau ischemie. Inflamaţie-leziunile cerebrale legate sunt, de asemenea, o posibilitate. În unele circumstanțe, o tulburare a sensibilității la suprafață se poate datora și lipsei integrării senzoriale. Tulburările de integrare senzorială rezultă adesea dintr-o predispoziție genetică și pot fi ameliorate prin anumite metode de antrenament.
