Introducere
Sindromul borderline este o tulburare mentală care apare adesea pentru prima dată între pubertate și vârsta adultă tânără. Cele mai frecvente și mai grave simptome sunt o funcție de control perturbată a emoțiilor, o imagine de sine perturbată, relații dificile și deseori instabile cu alte persoane și un comportament impulsiv, precum și auto-vătămări frecvente fără intenție frecventă de sinucidere. Femeile sunt mai des afectate decât bărbații.
În cazuri extreme, toate acestea pot duce la afectarea funcționării sociale și educaționale sau orientate spre muncă. În cele din urmă, rata sinuciderilor la pacienții limita este de 50 de ori mai mare decât în populația normală. Ca și în cazul multor boli psihiatrice, cauza exactă a sindromul borderline nu a fost încă dovedit științific.
O legătură între deviere creier se discută despre structuri. Materialul ereditar, împreună cu influențele de mediu, poate influența reglarea emoțiilor și poate fi cauza unui model tipic de comportament al sindromul borderline. Reglarea afectelor este capacitatea oamenilor de a controla și procesa emoții neplăcute sau negative declanșate de anumite evenimente sau experiențe sau de a face față acestora.
În cel mai bun caz, rezultatul final este încorporarea emoției în „sine”. - Material ereditar (genetică)
- Factori de mediu și
- În afara mediei
Există, de asemenea, multe voci în comunitatea științifică care văd un început de dezvoltare în temperamentul timpuriu copilărie. Deoarece trăsăturile de personalitate sunt adesea deja prezente în temperamentul timpuriu copilărie și există o anumită continuitate în dezvoltare, nu pare de la sine înțeles că temperamentul joacă un rol important ca factor în dezvoltarea simptomelor tulburărilor de personalitate în adolescență.
Atât temperamentul de copilărie iar trăsăturile de personalitate individuale în curs de dezvoltare par să reflecte aceleași dispoziții de bază. Temperamentul copilului relevă diferențele individuale timpurii în, printre altele, răspunsul emoțional la anumite evenimente și autocontrolul comportamentului și reacțiilor, care pot fi importante pentru dezvoltarea sindromului limită. Ambele puncte sunt adesea inadecvate și evidente la pacienții limitați - în timp ce capacitatea de a se controla este redusă, răspunsurile emoționale sunt adesea inadecvate și excesive. Temperamentul copilului poate fi măsurat și prin factorii emoționalitate (arătarea și sentimentul sentimentelor), activitate, sociabilitate și timiditate. Emoționalitatea se referă la cât de ușor este pentru un copil să experimenteze și să arate emoții negative.
Cauza nevrozei
Există o legătură cu trăsătura de personalitate a nevrotismului, adică o stare de spirit negativă de lungă durată și o viziune pesimistă asupra lumii. Activitatea include copii cu un nivel ridicat de energie, care necesită multă atenție și preferă un stil de viață rapid, care în cazuri extreme se poate dezvolta în personalități cu prag de inhibiție scăzut sau deloc. Sociabilitatea constă în dorința de interacțiune socială și recunoaștere.
Copiii cu o proporție ridicată a acestui factor sunt adesea deschiși, iubitori de distracție și orientați spre exterior. În schimb, copiii cu un grad ridicat de timiditate sunt interesați de relațiile sociale, dar adesea găsesc situații de comunitate stresante și se simt inconfortabil și inhibat în relațiile lor cu ceilalți. Acest lucru poate contribui, de asemenea, la dezvoltarea unei trăsături de personalitate nevrotică.
Diverse studii au arătat o legătură între trăsăturile de personalitate și caracteristicile temperamentale care apar în copilărie și simptomele limită care apar mai târziu, dar nu există dovezi concludente și concludente în acest sens. Dimpotrivă, apar diferite inconsecvențe, care se pot datora și tehnicilor procedurale și de evaluare neuniforme utilizate în studii. Cu toate acestea, factorii menționați mai sus pot prezice dezvoltarea și evoluția simptomelor limită în adolescență.
În principiu, se poate presupune că sindromul limită se dezvoltă pe baza structurilor de personalitate și a evenimentelor traumatice trăite în copilărie sau a unei interacțiuni a ambelor. Trauma pare a fi cea mai concludentă cauză a sindromului borderline. Experiențele traumatice pot avea o influență atât de puternică asupra psihicului, încât este ușor să ne imaginăm că persoanele afectate vor continua să fie afectate de aceste evenimente pentru o lungă perioadă de timp. Astfel de traume ar fi putut fi frică sau neputință extremă, așa cum este tipic experiențelor de abuz sau situațiilor care pun viața în pericol. La aceasta se adaugă incapacitatea de a le procesa.
